Cine o fi fost Garaf?

  • Îmi plac aventurierii. Îmi plac oamenii care luptă pentru o idee. Îmi plac descoperitorii.

Nu am abordat niciodată teme politice pentru simplul motiv că nu mă pricep la politică. Povestea de azi este despre un fost coleg de clasă, actualmente politician. Nu îi fac promovare politică. Îi fac promovare umană.

Îl urmăresc pe rețeaua de socializare și îmi place că lumea are curaj să discute liber pe pagina lui. Pro și contra. Prin luna octombrie a anului trecut, îmi captează atenția o postare, respectiv un album foto despre două obiective: o stâncă și o peșteră  total necunoscute mie. Îl abordez imediat cu reproș că ține secrete asemenea acțiuni și ca urmare a reproșului face pe loc o promisiune:  la următoarea deplasare voi fi și eu anunțat.

Dorinel
ilustratia©RaduChinta

 

Acum trei zile sună telefonul. -Hai să îți arăt Peștera lui Garaf, Biserica Iepurilor și statuia lui Burebista. Îmi crește automat pulsul, sar în micul gigant și plec spre Cheile Tăii unde pe un drum lăturalnic descopăr stânca și peșterile postate anterior de viceprimar. Dorin, Alin, Cristi, Andrei și subsemnatul, echipați corespunzător, facem o mică incursiune în natura plină de surprize din jurul Petrilei. Că indiferent ce ar spune unii și alții despre oraș, în jurul acestuia se află câteva destinații ce merită popularizate.  Vreau să vă spun că la 15 minute de Petrila se află un loc în care iubitorii de natură, speologii, iubitorii de mistere, oamenii care cred că Burebista a trecut pe aici sau orice doritor să se deconecteze câteva minute, toți aceștia, găsesc o frumusețe ce trebuie neapărat promovată. O simplă stâncă prelucrată artistic de factori naturali (sau cine știe…), plină de găuri, peșteri, tuneluri, trece neobservată chiar dacă te afli în apropierea ei. Se numește popular Biserica Iepurilor deoarece privită de aproape pare o mică bisericuță de piatră. De ce a iepurilor, nu știu și nu fac supoziții. Alin și Dorin nu se pot abține și dispar în cavernele de sub biserică. Adică explorează, zic ei. Strig după ei, bag capul prin găuri ca de șobolan și nu îmi explic cum au încăput pe acolo. Deoarece nu primesc niciun răspuns, mă gândesc că Petrila nu mai are viceprimar, și nici profesor de machete și poate ar fi indicat să sun repede la 112. Nu apuc să fac asta pentru că își fac apariția, asemeni lui Marco Polo, fericiți că au ajuns acolo unde niciun picior de om alb nu a mai călcat. Schițez un zâmbet palid și nu le spun că deja mă pregăteam de alegeri anticipate (sau la viceprimar nu cred că e cazul). Mă vede mai tras la față și zâmbește șmecherește pe sub mustață. Acum hai sa vezi gaura lui Garaf. Îl miros că nu-i a bună dar denumirea peșterii mă incită și mă îndrept spre mult lăudata gaură. Îndepărtându-ne de așa-zisa biserică a iepurilor văd portretul lui Burebista (varianta lui Dorin) sau Sfinxul de pe Taia (varianta lui Cristi). Cristi își susține varianta cu fermitate. Spune că toți sfincșii au fața îndreptată spre vest… Îl cred.

Peștera lui Garaf. Urc puțin mai greu bucata de deal de până la gaură. Acolo, sub o intrare de peșteră destul de mare mă așteaptă zâmbind Alin și Dorin. Hai Radule, hai repede că ne prinde noaptea! -Vin, nu mă las! Văzând intrarea generoasă în peșteră fac pe eroul și anunț ca vreau să explorez și eu acest loc. Este prima dată în viața mea când fac asta. Atât așteptă vicele: -Hai după mine! Mă duc curajos după el și îl las pe Alin în spate. Cred că e mai sigur așa, însă în câteva minute o să regret decizia. După câțiva pași gaura se îngustează și trebuie să ma aplec. Nu durează mult și îl văd pe vicele Dorin cum se trântește soldățește pe burtă. -De aici, pe burtă! Mă pun pe burtă dar nu e destulă sârmă în Petrila câtă aș fi folosit eu pentru decorarea artistică a nasului viceprimarului. La un moment dat gluma se îngroașă. Drumul devine o gaură de șobolan. Îmi apasă greutatea muntelui pe spate. Abia pot să respir. Mă mușcă ceva de mână. -Măi Dorine, eu ies, mă întorc!

-Acum nu mai poți. Trebuie să mergi până la capăt!

Îmi dau seama că are dreptare și mă apucă un fel de teamă. Momârlanii îi spun frica morții. Nu sunt claustrofob dar gaura asta mă face să mă gândesc intens la viața omului pe fața pământului. Înaintez, ce sa fac. Pe coate cu barba lipită de stâncă și cu capul înclinat că altfel nu am loc. Vociferez dar îmi dau seama că o fac degeaba. Trec cu greu printr-un fel de inel. După ce trec de el, totul se deschide inclusiv perspectiva mea. Privesc cu atenție peștera, e superbă. Se vede lumina de la capăt. Ies și mă gândesc că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții mele. Mă simt bine că am reușit. Pe vice îl mănâncă tălpile să intre și în alte găuri dar se liniștește rapid după o întâlnire cu vreo zece păianjeni grași.

Am povestit exact trăirea mea, fără să fac cosmetizări. Revedem la plecare statuia și stânca. Ne facem planuri de amenajare. Îmi propun să revin. Respect aceste preocupări. Postez două ilustrații.

Sfinxul lui Cristi
ilustratia©RaduChinta

 




Continue Reading